Testul de gândire critică – mai greu decât pare

procesul de gândire critică în educație. — **Când gândirea devine examen – iar intuiția nu mai e suficientă**.

Când elevii și părinții aud că examenul de admitere nu mai presupune memorarea unui manual întreg, ci un test de gândire critică, răsuflă, de cele mai multe ori, ușurați.

„E mai ușor, nu trebuie să tocești nimic”.

Din păcate, tocmai această impresie de „ușurință” e cea care încurcă cel mai tare.

Pentru că testul de gândire critică e orice, numai simplu nu e.

Testul de gândire critică este una dintre cele mai subtile, dar și provocatoare forme de evaluare, tocmai pentru că nu se bazează pe conținut învățat, ci pe procese mentale.

Ce presupune, de fapt, un test de gândire critică?

Un test de gândire critică nu îți cere să știi o lecție. Este un test care te provoacă:

să analizezi un argument,
să deosebești o opinie de un fapt,
să recunoști o eroare de raționament,
să iei o decizie clară în baza unor informații ambigue,
să îți ții mintea limpede sub presiune.

Este un test care nu e interesat de „ce știi”, ci de cum funcționează gândirea ta în timp real.

Și tocmai pentru că nu există o bibliografie „oficială”, majoritatea elevilor tratează pregătirea superficial, până în momentul în care se confruntă cu primii itemi.

Și atunci realizează că... nu seamănă cu nimic din ce au făcut la școală. Elevii noștri sunt, în mare parte, antrenați să reproducă informații, nu să le analizeze. Pot învăța pe de rost un eseu de 7 pagini, dar se poticnesc când trebuie să decidă dacă un argument e valid sau nu.

De ce acest test este mai greu decât pare?

Pentru că nu suntem învățați să gândim în acest fel.

Copiii noștri nu au fost puși, în școală, în fața unor astfel de exerciții.

Nu sunt familiarizați cu termeni precum premisă, concluzie, inferență, bias cognitiv, non sequitur. Iar în absența unui vocabular logic minim, înțelegerea cerințelor devine un obstacol în sine.

Mai mult, testele de gândire critică sunt construite intenționat cu nuanțe, capcane, ambiguități fine. Ele pun la încercare:

atenția la detalii;
rezistența la prejudecăți;
capacitatea de a gândi clar sub presiune

Iar asta nu ține doar de „inteligență”, ci și de exercițiu.

Testul este deseori tratat superficial și picat de candidați altfel „foarte buni la școală”.

Capcanele cele mai frecvente în testul de gândire critică

„Mi se pare logic” = răspuns greșit
Mulți răspund din intuiție. Dar testul nu caută „ce ți se pare ție logic”, ci ce este logic, conform regulilor raționamentului.
Confuzia între părere și argument
Un text poate suna convingător, dar să nu conțină un argument valid. Sau să conțină un bias subtil.
Lipsa vocabularului de gândire
Premisă, concluzie, inferență, eroare logică – concepte esențiale.
Presiunea timpului
Fără antrenament, elevii pierd timp în întrebări capcană sau se grăbesc și aleg varianta „care sună bine”.
O provocare serioasă, dar și o șansă reală

Facultăți precum Psihologia, Dreptul, dar și Școlile de Poliție și Jandarmerie au început să includă testul de gândire critică ca parte din admitere.

Este o alegere firească – aceste domenii implică luarea deciziilor care influențează viața altor oameni.

Nu poți construi o carieră în psihologie sau justiție dacă nu știi să discerni, să analizezi, să reziști emoției și să vezi structura reală a unei situații.

Gândirea critică este, în aceste cazuri, mai mult decât o competență. Este o responsabilitate.

Testul de gândire critică e un pas uriaș înainte pentru sistemul nostru universitar. Este prima dată când accentul cade nu pe reproducerea unei materii, ci pe funcționarea reală a gândirii.

E un tip de selecție care avantajează nu elevul care a tocit zece pagini, ci pe cel care știe să reflecteze, să pună întrebări, să argumenteze. E un test care scoate la iveală potențialul real, nu doar performanța de moment.

Și poate cel mai important: e un test care ne obligă, în sfârșit, să vorbim despre ce contează cu adevărat în educație.

Un pas important spre un învățământ mai conștient

Apariția acestui tip de evaluare înseamnă că, în sfârșit, începem să valorizăm altceva decât capacitatea de a memora.

Începem să cerem discernământ, echilibru, claritate mentală.

Dar această schimbare de paradigmă vine cu o provocare: elevii nu sunt pregătiți pentru ea.

Nu pentru că nu ar putea, ci pentru că nu au fost expuși.

A învăța să gândești critic nu e un act spontan. E un proces. Care începe cu înțelegerea mecanismelor gândirii și continuă cu exercițiu, ghidare și reflecție.